Dupa "Favourite Worst Nightmare", al doilea album Arctic Monkeys... un fel de cronica... Cumparati? Ma rog, ascultati?La aproape un an de la concertul Arctic Monkeys de la Rock Werchter 2006, inca mai tresar la “Leave Before The Lights Come On”, unul din singleurile de pe primul lor album, “Whatever People Say I Am, That's What I'm Not”, cel mai vândut album de debut din istoria muzicii britanice.
De luna trecuta maimutele ma bântuie iar, acum cu “cosmarul” lor, in realitate un sequel de vis, unul dintre motivele pentru care merita sa iubim anul 2007. Nosy little fellas! Nascuti la poale de Sheffield, colt cu industria otelului, si in trecere zilnica pe lânga scoala synth pop, electronic si IDM. Oricum, cu fiecare acord de chitara, e clar ca n-au pierdut firul indie Brit pornit de Stone Roses and co. Ca sa nu mai vorbim de formula de indie... traditional: doua chitari, un bas, drums si o
voce care sa le puna in ordine pe toate si pe toti.
Nu exista nostalgii, pentru ca albumul asta e la fel de (ne)bun ca primul. Ii trece clasa, ii baga la facultate si ii asaza in banca alaturi de d-alde Beatles, Strokes si Oasis.
Si totul curge simplu, cu chestii care conteaza. Da’ nu ne pierdem in ele. Nu am intrat nici in disperarea Radiohead, nici in nelinistile Queens of the Stone Age. Keep it clean & real! Sunt locuri in care mai bine nu intri pentru ca oricum nu poti schimba nimic.
Versurile par a fi o versiune audio a filmelor lui Ken Loach, cu ritmuri de Trainspotting, iar uneori ai senzazia ca e un Coldplay pe fasforward… mai stropit cu bere, mai social, care nu se rusineaza sa strige fuck! cu inocenta adolescentului care o freaca prin puburi de cartier. Si, apropo, ultimul single, “Fluorescent Adolescent” e cel mai sincer si frumos cântec despre adolescenta si “those dreams”... ever!
Ca bonus info: singleul in cauza rasuna zilele astea pe la radiourile care se (si va) respecta. (ca sa nu zic Radio Guerrilla :))
In rest, T-shirt and ties combination, terapie, disperare, poante, furie, sex, despartiri, looooove, povesti despre tipi pe nume Brian si Herbert, si machiaje care curg. Nostalgici si jucausi. Fast and funny.
Acum e bine. Furtuna lui Brian imi umple dimineata de incredere. Imi pun sosetele in dungi. Las parul sa-mi intre in ochii pe care ii inchid ca sa privesc soarele. Imi iubesc tricourile decolorate, tenisii tociti si blugii rupti. Life is somewhere else. Si ei au aflat-o. Aaaa, si daca ascult albumul, soory lav, dar e clar ca nu ma cheama Brian. Deci, e de bine.
De luna trecuta maimutele ma bântuie iar, acum cu “cosmarul” lor, in realitate un sequel de vis, unul dintre motivele pentru care merita sa iubim anul 2007. Nosy little fellas! Nascuti la poale de Sheffield, colt cu industria otelului, si in trecere zilnica pe lânga scoala synth pop, electronic si IDM. Oricum, cu fiecare acord de chitara, e clar ca n-au pierdut firul indie Brit pornit de Stone Roses and co. Ca sa nu mai vorbim de formula de indie... traditional: doua chitari, un bas, drums si o
voce care sa le puna in ordine pe toate si pe toti.Nu exista nostalgii, pentru ca albumul asta e la fel de (ne)bun ca primul. Ii trece clasa, ii baga la facultate si ii asaza in banca alaturi de d-alde Beatles, Strokes si Oasis.
Si totul curge simplu, cu chestii care conteaza. Da’ nu ne pierdem in ele. Nu am intrat nici in disperarea Radiohead, nici in nelinistile Queens of the Stone Age. Keep it clean & real! Sunt locuri in care mai bine nu intri pentru ca oricum nu poti schimba nimic.
Versurile par a fi o versiune audio a filmelor lui Ken Loach, cu ritmuri de Trainspotting, iar uneori ai senzazia ca e un Coldplay pe fasforward… mai stropit cu bere, mai social, care nu se rusineaza sa strige fuck! cu inocenta adolescentului care o freaca prin puburi de cartier. Si, apropo, ultimul single, “Fluorescent Adolescent” e cel mai sincer si frumos cântec despre adolescenta si “those dreams”... ever!
Ca bonus info: singleul in cauza rasuna zilele astea pe la radiourile care se (si va) respecta. (ca sa nu zic Radio Guerrilla :))
In rest, T-shirt and ties combination, terapie, disperare, poante, furie, sex, despartiri, looooove, povesti despre tipi pe nume Brian si Herbert, si machiaje care curg. Nostalgici si jucausi. Fast and funny.
Acum e bine. Furtuna lui Brian imi umple dimineata de incredere. Imi pun sosetele in dungi. Las parul sa-mi intre in ochii pe care ii inchid ca sa privesc soarele. Imi iubesc tricourile decolorate, tenisii tociti si blugii rupti. Life is somewhere else. Si ei au aflat-o. Aaaa, si daca ascult albumul, soory lav, dar e clar ca nu ma cheama Brian. Deci, e de bine.
No comments:
Post a Comment