Am zis eu bine ca am nevoie de timp, si d-ala ieftin, la litru, da' timp sa fie :)... Tot zic de dimineata ca o pun de o trilogie blogareasca cu cele 3 zile de Coke Live. Cu bune, cu f bune si cu f proaste (cum ar fi pretul berii si publicul de la Macy Gray)... Acu' tre' sa ma refac. Nu de alta, da vine B'estivalu' si iar ma prinde cu energia la pamant. Pana revin, va felicit pentru ca ati fost in a treia zi a festivalului sau... nu. Depinde :)) (foto: Incubus. Nu, nu pe digul Lacul Morii... :)

Minunat!!! A inceput un nou razboi intre "copacii ucigasi" si umanitatea inocenta. La stirile Tv (si nu numai) au inceput sa curga textele gen "copacul ucigas" care a cazut si...
Dragii mosului, eu stiu ca vreti sa impresionati audienta si sa gasiti un copac ispasitor, da' vantul puternic a dat jos copacul, care altfel nu putea fi decat cel mult... sinucigas, sa se arunce asa, de prost, pe un trecator. E ca si cum ai da vina pe pistol, nu pe cel care a apasat pe tragaci. Dar pentru ca vantul nu poate fi tras la raspundere pt ca, al naibii, fuge, ca urmare a acestei crime, (cat) mai multi copaci din oras vor fi rasi de pe fata pamantului. Ce bun moment ne-am gasit sa ne jucam de-a razbunarea pe natura. Interesant... asta inseamna ca daca o masina a omorat un om, o sa se interzica toate masinile? Yupeeee!

PS: asta-mi aminteste de "fiarele" de ursi care scormoneau in tomberoane... Saracii, au ajuns "fiare" doar pentru ca omul si-a depus gunoiul la poalele casei lui... Stirea a circulat la o televiziune care respecta ratingul. Si cam atat.

(foto: copac norocos... desi nu intruneste masurile acceptate de lege (60-90-60 parca...) e inca in viata. Si asta pt ca traieste intr-o tara (inclusiv presa) care il respecta)

Dupa "Favourite Worst Nightmare", al doilea album Arctic Monkeys... un fel de cronica... Cumparati? Ma rog, ascultati?

La aproape un an de la concertul Arctic Monkeys de la Rock Werchter 2006, inca mai tresar la “Leave Before The Lights Come On”, unul din singleurile de pe primul lor album, “Whatever People Say I Am, That's What I'm Not”, cel mai vândut album de debut din istoria muzicii britanice.
De luna trecuta maimutele ma bântuie iar, acum cu “cosmarul” lor, in realitate un sequel de vis, unul dintre motivele pentru care merita sa iubim anul 2007. Nosy little fellas! Nascuti la poale de Sheffield, colt cu industria otelului, si in trecere zilnica pe lânga scoala synth pop, electronic si IDM. Oricum, cu fiecare acord de chitara, e clar ca n-au pierdut firul indie Brit pornit de Stone Roses and co. Ca sa nu mai vorbim de formula de indie... traditional: doua chitari, un bas, drums si o voce care sa le puna in ordine pe toate si pe toti.
Nu exista nostalgii, pentru ca albumul asta e la fel de (ne)bun ca primul. Ii trece clasa, ii baga la facultate si ii asaza in banca alaturi de d-alde Beatles, Strokes si Oasis.
Si totul curge simplu, cu chestii care conteaza. Da’ nu ne pierdem in ele. Nu am intrat nici in disperarea Radiohead, nici in nelinistile Queens of the Stone Age. Keep it clean & real! Sunt locuri in care mai bine nu intri pentru ca oricum nu poti schimba nimic.
Versurile par a fi o versiune audio a filmelor lui Ken Loach, cu ritmuri de Trainspotting, iar uneori ai senzazia ca e un Coldplay pe fasforward… mai stropit cu bere, mai social, care nu se rusineaza sa strige fuck! cu inocenta adolescentului care o freaca prin puburi de cartier. Si, apropo, ultimul single, “Fluorescent Adolescent” e cel mai sincer si frumos cântec despre adolescenta si “those dreams”... ever!
Ca bonus info: singleul in cauza rasuna zilele astea pe la radiourile care se (si va) respecta. (ca sa nu zic Radio Guerrilla :))
In rest, T-shirt and ties combination, terapie, disperare, poante, furie, sex, despartiri, looooove, povesti despre tipi pe nume Brian si Herbert, si machiaje care curg. Nostalgici si jucausi. Fast and funny.
Acum e bine. Furtuna lui Brian imi umple dimineata de incredere. Imi pun sosetele in dungi. Las parul sa-mi intre in ochii pe care ii inchid ca sa privesc soarele. Imi iubesc tricourile decolorate, tenisii tociti si blugii rupti. Life is somewhere else. Si ei au aflat-o. Aaaa, si daca ascult albumul, soory lav, dar e clar ca nu ma cheama Brian. Deci, e de bine.

Un moderator TV obosit(or) ar spune ca a aparut un site "de bine". Desi e un cliseu iritant, de data asta chiar ar nimeri respectabil. E de foarte bine! Partea "de rau" e ca Pamantul a ajuns de rasul copiilor pe care i-a crescut cu sacrificii, nu gluma. Si a ajuns rau de tot, iar noi astia mici nu ne-am prins ca fara el nu prea avem cum... cu ce... unde...
ECOSEMNAL e un site care ne indeamna in primul rand sa participam la o misiune de salvare. A noastra, dragilor! Care are ceva de spus, care stie mai multe, care are solutii, care vrea sa afle... pur si simplu, care se plange ca nu stie ce sa faca etc... sa intre si sa incerce! I'm defintely in... Voi?

Din categoria "ce nu face muzicantu' pt publicu' altuia" :))

Mi-a placut mult bucata asta din NME... review la un concert care nu s-a mai tinut... adica s-a tinut... da' fara trupa care trebuia sa cante... da' au venit unii, tot americani, care au incercat sa compenseze... nu ca n-ar fi fost si ei tari... si mai erau cativa prin zona care au dat cate o mana, un picior, o fata... de ajutor ;))

T In The Park 2003 : Main Stage...

"Right, let's lay our cards on the table: everything today pales in comparison to the show by The Flaming Lips - a set scheduled to replace the absent White Stripes, who pulled out after Jack White broke his finger in a car accident in Detroit. The Lips rise to the challenge to pull out one of the performances of their career: a confetti-blast of acid-assisted good vibes and dancing animals which features a cover of 'Seven Nation Army' and a renditon of 'Happy Birthday' directed to the absent Jack White - which sees the Super Furry Animals marauding the stage dressed as yetis, and REM's Peter Buck sticking his head out from side-stage to toast the occasion. It is - and this probably goes without saying - totally fantastic....." (more aici)

Maine, 5 iunie, e Ziua Internationala a Mediului. Acu', eu ma bucur pentru toate zilele oficilale in care (ni se spune sa) ne gandim la mediu, plantam un copac, ne uitam cu drag la bicla atarnata pe balcon, purtam tricouri cu mesaje de bine... de verde, da' tare as prefera sa fie 365 zile astfel de zile pe an.
Ia uitati aici cat "mediu"... Mult, tata! Si finit! Iar o zi pe an, cam putin. Ca mizerie-i multa si femei de serviciu putine...

Bonus pt voi (doar azi, link la un videoclip de... viitor) si dedicatie pentru mediu: Sa ne traiti, ca fara dvs., praful cosmic se alege de noi!!
Deci, muzica: "You only live once" cu baietii de la Strokes

Pe fast rewind

N-am apucat sa va spun de Gogol Bordello... Asa ca va spun acu': daca n-ati fost la Arenele Romane, pe 25 mai, ati pierdut un concert ca la carte. La cartea aia care spune ca intr-un concert avem doua personaje care se hranesc reciproc cu energii: muzicantii (din New York) si publicul (din Bucuresti). N-am mai simtit si sarit in halul asta de la un Sziget din tinerete ;). Regret ca la concert au fost oameni care n-au stiu ca gypsy punk e gypsy... punk si ca nu va veni pe scena nici Angela Similea, nici Metallica, nici Orchestra Filarmonicii din Viena. Am incercat sa deschid niste discutii cu cativa nemultumiti (putini, oricum) da’ am renunta repede, pentru ca m-am simtit prea bine ca sa-mi pierd timpul cu explicatii, polemici… Pierderea a fost a lor. Ca nu s-au prins. La timp. ;)

Daca habar n-aveti despre ce vorbesc aici, cine-i Gogol & co, ce-i aia gypsy punk… poate cititi articolul lui Zorzini, din Time Out Bucuresti (nr. 30)...

... din happy-trendu' de saptamana asta: "Cine nu ma crede ca exista dependenta de internet, sa asculte cu atentie cuvintele mele. Exista dependenta de internet." Catalin Matei

cred ca o sa initiez un label nou: CM! undeva intre FUN si MEMORABLE... ;)